Casa Plus de la Macon - nu atat servicii cat beneficii

Provocarea ce mi-a fost lansata, de a vorbi despre beneficiile Casa Plus ma pune intr-o dificultate majora: pe de o parte as vrea sa tin ascunse anumite aspecte ale vietii mele private, pe de alta as vrea sa vi le impartasesc si voua si sa va indemn mobilizator si pe voi sa faceti la fel. Este o situatie cand in tine se da o lupta departe de vazul tuturor si implicit a te supune rigorilor comentariilor din spatiul public dar si de a spune, a arata lumii ce faci si ce gandesti.

De ceva timp, sunt voluntar intr-o asociatie (nu am sa-i dau numele) ce ajuta copiii abandonati sau batranii nevoiasi sa razbata prin jungla asta din secolul XXI, fara un pic de ajutor si sprijin nu s-ar descurca si insasi existenta lor ar fi pusa in pericol. Nu prea imi place sa vorbesc ca sa ma dau mare cu ce fac eu, pur si simplu asa am simtit eu ca trebuie sa actionez, fara sa cer o rasplata pentru ceea ce fac. Vazand indiferenta autoritatilor si in general a statului de a se preocupa si de cei aflati in nevoie, n-am putut sa stau cu mainile in san si incet, incet, am inceput sa ajut cu ce puteam si ma pricepeam pentru a aduce un zambet, un ajutor cat de mic celor nevoiasi.

Casa Plus
Totul a inceput cand niste prieteni mi-au cerut sa-i ajut sa duca niste pachete de alimente la un camin de batrani, in preajma sarbatorilor de iarna. La inceput nu am dat prea mare importanta, am zis ca o sa se termine repede, duceam cutiile si plasele cu alimente si gata, ne intoarcem si ne vedeam de ale noastre. Ma mai implicasem tangential, ca sa zic asa, cu o suma de bani ori cu vreun bon de motorina pe care l-am decontat eu, dar sa ma implic activ, nu o mai facusem pana atunci. Pe o vreme urata si mohorata, sa nu scoti cainele din casa, cu ploaie amestecata cu lapovita, am plecat spre asezamantul de batrani cu nevoi speciale, incarcati cu pachete de Craciun pentru a-i face sa simta si ei putin din bucuria si spiritul sarbatorilor de iarna. Situat la marginea orasului, dupa zona industriala, era parca ascuns de privirile oamenilor, sa nu fie la vedere, sau mai bine zis sa nu se vada dinlauntru viata de afara, ziduri scorojite ce nu mai vazusera zugraveala sau tencuiala de multa vreme, aspectul cenusiu si apasator te lovea parca in moalele capului de cum intrai. La ora cand am ajuns se servea pranzul, o zeama lunga si chioara de cartofi unde puteai sa numeri stelutele de grasime din farfurie, singurul avantaj era ca era calda. Din discutiile cu directorul si personalul de serviciu, am aflat ca sunt probleme cu asigurarea hranei si a medicamentelor, banii ce trebuiau sa vina de la „centru” erau rataciti printre imbarligaturi birocratice (ba ca nu era cine sa semneze alocarile de fonduri, ba ca nu stiu ce stampila nu era pe toate documentele, ba ca nu se aprobase ultima rectificare bugetara, etc.) si bineinteles, caminul de batrani era intotdeauna la urma in interesul guvernantilor. 

In momentul cand le-am impartit pachetele, fetele lor s-au luminat brusc. Cu o bucurie copilareasca, cu mainile tremurande, au inceput sa desfaca din cutii si sa aseze frumos pe masa. Intr-un colt, un batranel se chinuia sa rupa celofanul de pe un cozonac. Dupa ce a reusit, a inceput sa manance cu pofta dintr-o felie. La un moment dat, s-a oprit, a pus restul de felie jos, s-a razgandit, a mai luat o imbucatura si doar dupa asta a impachetat din nou la loc. Intrebandu-l de ce nu mananca tot, fiind suficient pentru toata lumea, raspunsul lui m-a facut sa lacrimez si sa ma indepartez intr-un colt: - daca il mananc acum pe tot, mai incolo nu mai am si in ziua de Craciun e frumos sa ai o bucata de cozonac pe masa. Am aflat despre el ca fusese profesor la viata lui dar acum la batranete fusese abandonat de familie la azil si nu se mai interesa nimeni de el, fusese lasat in grija statului ca sa se ocupe de el. Mi-am umplut bratele de cozonaci si i-am randuit pe sortimente pe masuta lui de la capul patului, sa nu mai fie ingrijorat ca se termina, ca poate manca in voie, cat ii pofteste inima, fara a purta grija ca se termina. Raspunsul lui, cu lacrimi in ochi de multumire, m-a tulburat si mai tare: acum, ca am destul, o sa le dau si la copiii mei daca vin sa ma viziteze. Cata dovada de altruism din partea sa, cata bunatate se citeau in ochii lui ... Desi fusese abandonat aici, gandul lui era tot acasa, la familie, la copii si nepoti, in suflet mai nutrea un licar de speranta ca poate o sa-l viziteze si o sa aiba sa le ofere o felie de cozonac. 

Din acel moment, am fost hotarat 100% sa ma implic, sa ajut si eu cum pot, sa aduc o alinare pe fetele lor si sa nu mai stau indiferent la problemele altora, izolat parca sub un clopot de sticla, surd si mut la strigatele de deznadejde ale celor din jur. A doua zi, impreuna cu conducerea ONG – ului ne-am deplasat la sediul central al autoritatii ce avea in subordine si caminul de batrani si am discutat cum putem noi, ca societate civila sa ne implicam si sa-i ajutam cu buna functionare a caminului. Asa am aflat de la interlocutorii nostri, ca exista o sumedenie de probleme in sistem, desi ei au fost binevoitori si dornici sa se implice, sunt legati de maini si de picioare de hatisul birocratic instituit de ani buni si greu de razbatut din lipsa totala de interes a celor decidenti. Mi-au relatat ca la un alt centru, de copii abandonati de data aceasta, de 8 luni se chinuie sa angajeze inca o ingrijitoare cu norma intreaga, cu doar trei femei la 130 copii nu pot functiona corect, dar este aproape imposibil de realizat pentru ca trebuie o hotarare de guvern de la Bucuresti pentru a se putea suplimenta organigrama de posturi. Singura solutie, in opinia lor era voluntariatul si strangerea de fonduri in scop de donatie, doar asa puteam si noi sa ne implicam si sa fim de un real ajutor. Zis si facut. Am realizat un inventar cu tot ceea ce trebuia facut la azilul nostru, am intocmit o lista de prioritati, ce nu suportau amanare si altele ce le puteam face in viitor, ne-am mobilizat si am inceput sa facem planul pe hartie. Trebuia intervenit aproape peste tot, de la revizia centralei si a boilerului (ce nu fusesera facute de doi ani) pana la mobilier, vesela, asternuturi si ceea ce era cel mai greu si costisitor, renovarea cladirii, schimbarea usilor si a geamurilor, lucrari de consolidare si reparatii la structura cladirii.

Am inceput o campanie in presa, in mediul online, diferite gale de strangere de fonduri si spre surprinderea mea, mesajul nostru a fost bine primit in comunitate, diversi oameni s-au oferit sa ajute cu ce poate fiecare: o suma de bani, cu munca voluntara, cu materiale de constructii (de la firmele de profil din zona), cu schimbarea tuturor asternuturilor (de la filatura de bumbac si atelierul de croitorie din orasul vecin), toata lumea cu mic cu mare s-a mobilizat si visul nostru incepea sa prinda contur cu fiecare zi ce trecea. Cred ca oricare dintre noi se gandea ca are un parinte acasa caruia ii datora recunostiinta pentru tot ceea ce au facut pentru noi, ne venea greu sa nu ajutam pe altcineva in varsta ce intampina greutati.

Bataia de cap cea mai mare am intampinat-o la muncile grele de zidarie, mortar, adezivi si altele asemenea, asta si datorita faptului ca nu faceam rost deodata de toate materialele: cand aveam ciment nu aveam nisip, cand le aveam pe amandoua nu ne venise caramida, la interior plintele nu erau la dimensiunile cerute, placarea se facea pe bucati, dupa cum aveam material de izolat, ce mai ... era un heirupism generalizat si haotic, dar motivat de a face un lucru bun si din suflet.

Vazand aceasta intreaga debandada si fiind convins ca nu puteam duce la bun sfarsit in stilul acesta, am luat problema in mana si am hotarat ca trebuie sa lucram cu cap, nu asa pe sarite si pe apucate daca vrem sa facem o treaba buna si nu de mantuiala. Cu un voluntar ce era inginer constructor, am pus pe hartie tot ceea ce era necesar, toti pasii pe care trebuie sa-i parcurgem pentru ca la final totul trebuia sa fie perfect. El a inceput sa faca schite, desene, liste cu necesarul, sume, masuratori, cam de ce materiale aveam nevoie si mai mult, mi-a recomandat produsele MACON pentru ca sunt de incredere si el doar cu ele lucreaza la serviciu. Buuun, am inceput sa ma documentez pe situl companiei si am intrat intr-un univers putin cunoscut mie, al materialelor de constructie. Aici, ca niste adevarati profesionisti, aveau solutii la orice vrei sa construiesti, aveau solutii tehnice la ceea ce vrei tu sa faci, asa am ajuns la convingerea ca la ei expresia: „asta nu se poate, este imposibil” chiar nu exista.

Beneficii

Tot parcurgand eu solutiile pentru constructii, privirea mi s-a oprit instinctiv pe Macon CasaPlus si nu stiam ce reprezinta, de ce se face atata valva cu asta. Curios, am intrat pe CasaPlus ... si brusc, totul s-a luminat si am inteles. Dupa ani de experienta (peste 50 de ani), construind mii de cladiri, au dezvoltat un concept, CasaPlus, un sistem complet pentru realizarea zidariei, avand sapte beneficii principale ale utilizarii. Dupa ce s-au confruntat cu opiniile aduse de clienti de-a lungul timpului, au constientizat ca la o constructie trebuie utilizate materiale ce sa ofere protectie impotriva frigului, a caldurii, zgomotelor, incendiilor si cutremurelor, sa fie prietenoase cu mediul inconjurator si sa nu fie nocive sau poluatoare, dar mai ales sa faca fata cresterilor de pret la utilitati.

Vazand toate aceste preocupari continue ale celor de la Macon de a te ajuta cu toata experienta si expertiza lor, dezvoltata in ani de munca, le-am propus colegilor sa apelam la ei, sa ne facem impreuna un plan de bataie si sa terminam in cele mai mici detalii caminul, ca sa poata sa spuna si ei in sfarsit ca sunt ACASA!, Macon oferindu-ne, dupa cum spun si ei insisi pe langa servicii, mai ales beneficii.


2 comentarii:

  1. daca nu te pricepi ca mine, e bine sa asculti de sfaturile profesionistilor

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Daca apelezi la profesionisti castigi timp si bani

      Ștergere

Opinia ta conteaza !