Progresul in ceea ce priveste protectia anticoroziva a vehiculelor a ajuns sa fie o preocupare constanta in randul cumparatorilor. Cu toate acestea, nu trebuie confundata starea de normalitate a acestor materiale cu o protectie adecvata anticoroziune, care trebuie sa fie readaptata dupa orice reparatie.
Nu este nevoie sa ne intorcem inapoi in timp, la momentul in care toata caroseria sau o parte a acesteia era conceputa din lemn. Utilizarea otelului ca material de constructie a fost preferat pentru fabricarea corpului vehiculului, inca de la primele modele, in principal datorita relatiei excelente dintre rezistenta si greutate, precum si pentru usurinta la modelare. Prin urmare, de la primul vehicul elaborat din otel, preocuparea de a imbunatati protectia anticoroziva a fost o problema majora. Desi zonele de coasta in cea mai mare parte se bucura de conditii meteorologice favorabile, care contribuie la conservarea vehiculelor. ele contrasteaza puternic cu agresivitatea meteo din tarile nordice si Europa de Est, unde ploaia este mult mai frecventa si zapada si gheata sunt comune toata iarna. Aceste conditii nefavorabile, necesita cantitati mari de sare pentru a face drumurile accesibile, sare care sfarseste pe suprafata pieselor auto, aceasta fiind principala cauza de corodare.
Acesti factori au condus industria de automobile la dezvoltarea si punerea in aplicare a unui sistem de protectie European, excelent impotriva coroziunii, care permite oferirea garantiilor pe o perioada indelungata. In mod traditional, toate sistemele de protectie anticoroziune se bazeaza pe evitarea contactului otelului cu aerul si apa. Prin urmare, s-au imbunatatit in mod constant cele doua caracteristici importante ale caroseriilor: durabilitatea si rezistenta.
Durabilitatea unei caroserii este inrudita cu indicatorul de porozitate care presupune prezenta porilor, ceea ce determina o cale deschisa pentru contactul cu apa si oxidarea substratului. Porozitatea reduce grosimea adecvata a caroseriei, iar posibilitatea ca porii sa ramana descoperiti este redusa la minimum, cu un sistem de acoperiri multiple, cum ar fi cele utilizate in prezent.
Explicatia consta in probabilitatea mica de suprapunere a discontinuitatilor din fiecare strat de acoperire. Problema discontinuitatii de acoperire este agravata insa, de faptul ca rugina spre exemplu, care nu inceteaza sa fie o transformare chimica, este mai voluminoasa decat materialul de origine, ceea ce duce la aparitia de vezicule si la exfolierea stratului de protectie. Prin urmare, eforturile pentru imbunatatirea aderentei sistemelor, aduc doar partial rezultatele dorite.
Cu toate acestea, durata de viata dorita si absenta porilor nu a devenit eficienta pana la aparitia caroseriilor produse prin electroforeza. Acest tip de caroserie este de origine organica, iar aplicarea stratului protector, se face prin imersie in cuve mari. Electrodepunerea, asigura ca polimerul se depune pe piesele de otel descoperite, si ca odata depus, permite obtinerea unei grosimi uniforme extrem de controlate. Tratarea acestor acoperiri este efectuata in cuptoare de uscare la temperaturi de aproximativ 180° C.
Caroseriile electroforetice au reprezentat un progres in lupta impotriva coroziunii, dar batalia nu a fost castigata, si cerintele utilizatorilor privind o mai mare durabilitate a persistat. In ciuda inovarii finisajelor, coroziunea si-a facut simtita prezenta atunci cand sistemul de protectie dadea gres, adica atunci cand caroseriile erau afectate de frecare si zgariere sau de impacte mici, daune care lasau otelul expus la aer si apa.
Ca si in multe alte activitati, coroziunea nu a fost unica problema pentru industria de automobile, ci si declinul progresului tehnic din domenii diverse precum constructiile navale (coroziunea navelor), industria petrolifera (coroziunea conductelor) sau constructiile civile (structuri de poduri si cladiri), cu numeroase studii si cercetari directionate pentru a gasi modalitati de a imbunatati rezistenta impotriva coroziunii. Dintre toate aceste studii s-a remarcat protectia galvanica, constand in utilizarea unui metal de sacrificiu pe care sa se concentreze coroziunea si astfel sa fie „distrasa” de la otel.
Metalul de sacrificiu prin excelenta este zincul, aplicat pe suprafata otelului galvanizat. Spre deosebire de alte acoperiri, atunci cand acoperirea de zinc este deteriorata, si otelul este expus, coroziunea, apare initial in zinc (din cauza diferentei de potential dintre otel si zinc) si continua in acesta atat timp cat dauna este in acest material. Acest comportament al zincului previne deteriorarea otelului, permitand conservarea caracteristicilor mecanice ale materialului, si calificand daunele ca fiind cel mult cosmetice. Poate ca ar trebui remarcata diferenta dintre modul de functionare a celor doua tipuri de acoperiri expuse in acest articol: cataforeza si galvanizarea. Cataforeza, asemenea vopselelor de finisaj protejeaza, ramanand intacta, dar atunci cand exista o deteriorare a sistemului si otelul este expus, galvanizarea este singura care protejeaza la modul permanent.
Sa nu credeti ca simpla prevenire a contactului cu apa stopeaza coroziunea. Fenomenul de condensare (formarea cetii) diferentele de temperatura care apar in orice suprafata de interior sau in aer liber, pot duce la coroziune. Spre exemplu un cheder deteriorat sau pozitionat incorect permite intrarea apei in interiorul portierei.
Pe scurt, sunt multe situatii variate in care otelul unui vehicul poate fi expus la coroziune si trebuie astfel sa se mentina toate masurile preventive, chiar si dupa reparatie . Prin urmare, este necesar a se cunoaste diferitele tipuri de protectie ale suprafetelor pentru a readuce coroziunea in masura posibilului si pentru a mentine garantia vehiculului si asteptarile utilizatorilor. Atunci cand alegi sa cumperi piese de schimb, ar trebui sa acorzi un interes special in afara pretului, si metodelor de protectie disponibile, cu scopul de a pastra nivelul de protectie la coroziune, evitand deprecierea prematura si frustrarea utilizatorului.
